De ce ursul n-are coada

De ce ursul n-are coadă

ianuarie 2012

Printre-a vremii veşnicie
A fost o dată o-împărăţie.
Pe tron, rotund şi îngîmfat,
Sta mîndru Mazăre-Împărat.
Avea moşii nenumărate
Şi munţi cu drumuri încurcate,
Şi lacuri mari fără-nceput,
Dar şi păduri de netrecut.
Şi, sus, pe tronul cel înalt
Domnea al nostru împărat.
De dimineaţă pîna-n seară,
Avea el grijă de-a sa ţară.
În astă mîndră-mpărăţie
Trăiau cu multă veselie.
Pe împărat îl proslăveau
Şi-n ceruri mai nu-l înălţau.
Dar într-o zi pe înserat,
În curtea marelui palat,
Supuşii lui s-au adunat
Şi-o jalbă lui i-au înmînat.
"Mărite Mazăre-Împărat,
Abia acum noi am aflat,
Că în pădurea-ntunecoasă
Avem o fiară fioroasă

Ce are ghiare ascuţite
Şi-i cu urechi mult alungite.
Cu coadă lungă şi stufoasă
Şi-o-nfăţişare mult hidoasă.
Îi urs cu blană brun-roşcată
Şi sperie el lumea toată.
Măria Ta,noi, mult am vrea,
Ca să scăpăm de-aşa belea."
Maria Sa , i-a ascultat
Şi-apoi poruncă, el, a dat
La oastea lui nenumărată
Să prindă ursul cel îndată.
Apoi cu el munţii să treacă
Şi să-l arunce în prisacă,
Unde albinele cu ace
O să-l înveţe ce e pace.
Şi, oastea lui, porni călare
Să prindă ursu-ndepartare.
Apoi o cursă i-au întins
Şi-n cursă ursul ei au prins.
Dar nimeni nu vroia în spate
Să tîrîe un urs departe.
Şi după ce, ei, l-au legat
De lungi urechi l-au apucat.

L-au tîrîit, l-au tîrîit,
Pîna la munţi au poposit.
Trecînd peste un munte-abrupt,
La urs urechile i-au rupt.
Dar oastea mai avea voinţă,
Îndemînare şi silinţă.
Rostogolind ursul legat,
Ajuns-au la prisacă-n sat.
Apoi, încet, l-au dezlegat
Şi în prisacă l-au lăsat.
Şi înspre sat ei s-au grăbit
Şi drept la cîrcium-au oprit.
Cum au stat şi chefuit
Ei nimic n-au auzit,
Dar de-o dată usa larg
S-a deschis, şi drept din prag,
Obosit, suflînd din greu,
Un ţăran le-a zis: " Văleu!
Vai şi-amar de capul vostru
Şi belea pe capul nostru.
Ursul, voi, l-aţi lepădat,
Dar de miere el a dat.
De cum voi aţi plecat, îndată
El a distrus prisaca toata!"

Oastea cînd a auzit,
Chiar pe loc a amuţit.
Şi, apoi, cu pas grăbit
La prisacă s-au pornit.
Din prisacă ca să-l scoată,
L-au înconjurat îndată.
De legat nu l-au legat:
Căci frînghiile-s în sat.
Ursul sta înconjurat
De un roi înfuriiat.
Mormăind, el, cu plăcere
Tot a lins faguri de miere.
Început-au, ei, să tragă
Tot de coada lui cea dragă.
Şi trăgind, în jos, în sus,
Coada ei au rupt la urs.
De durere foarte mare,
Ursu-a dispărut în zare.
Iat-acuma ştiţi şi voi
De ce ursul de la noi
Îmblă singur prin livadă
Făr-a lui frumoasă coadă.
Nu băgaţi ursu-n prisacă
Ca să-l pedepsiţi oleacă!